Pe 23 aprilie, lumea crestina il celebreaza pe Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, un sfant aproape universal, ocrotitor al oraselor romanesti Giurgiu, Timisoara, Drobeta Turnu-Severin sau Botosani, precum si a numeroase tari si regiuni: Anglia, Catalunia, Etiopia, Georgia, Grecia, Lituania, Palestina, Portugalia si Rusia.
Sfantul Gheorghe, cavalerul din Capadochia, get de origine, s-a nascut intr-o familie crestina si a trait in timpul imparatului Diocletian. El s-a inrolat in armata romana si a parcurs ierarhia militara remarcandu-se prin indemanarea cu care manuia armele.
In ciuda decretului impotriva crestinilor emis de Diocletian, Sf. Gheorghe a ales sa nu isi paraseasca credinta, ci sa si-o marturiseasca public. A fost intemnitat si supus torturii. A fost lovit cu sulita, i s-au asezat lespezi de piatra pe piept, a fost tras pe roata, tinut in groapa cu var, i s-a dat incaltamintea cu cuie si bautura otravita, a fost batut cu vana de bou, dar toate aceste torturi nu l-au facut sa renunte la credinta sa.
In popor se spune ca doar in noaptea Sfantului Gheorghe infloresc nucii si ca, dis de dimineata, inainte de rasaritul soarelui, oamenii se cantaresc pentru a fi feriti de farmece.
In aceasta noapte exista un obicei de pe vremea dacilor, care continua sa fie tinut si astazi – „focul viu” . In ajunul Sf. Gheorghe, feciorii necasatoriti aprind acest foc pentru a avea noroc, pentru a purifica spatiul si a indeparta raul si calamitatile naturale. Ei sar peste foc rostind formule magice, iar din cenusa acestuia amestecata cu plante se pregatesc leacuri pentru bolile de piele. In aceasta noapte se zice ca se aprind si focurile de pe comori.
Legendele si miturile stravechi mai spun ca de San Georz este si Pastele blajinilor. In mitologia romaneasca, Blajinii traiesc in afara perimetrului terestru locuit de oameni, la marginile pamantului, in Ostroavele Albe ale apei Sambetei (apa mortii), pe un alt taram. Ei tin posturi si se roaga pentru oameni.
Blajinii sunt semidivinitati care ajuta sufletele mortilor in marea trecere catre lumea cealalta, sprijinindu-le sa treaca de vamile vazduhului si de apa Sambetei. Pentru aceste servicii, romanii le-au consacrat un cult discret, intr-o sarbatoare modesta – Pastele blajinilor, care alcatuia in trecut un complex de ritualuri care au supravietuit doar in anumite zone, mai mult ca folclor.
Prima luni dupa Duminica Tomei, femeile isi boceau mortii si dadeau drumul pe ape curgatoare la coji de oua rosii si firmituri de colacei, ca sa ajunga si in lumea Blajinilor – cei care ii ajuta constant pe oameni sa fie buni si drepti si care lupta impotriva marilor distrugeri, cutremure, diluvii, scufundarea pamantului sau intunecarea Soarelui si a Lunii.