Back to school sau Pe culmile disperării

Am citit în vară un articol despre sistemul de învătământ din Germania, unde educația copiilor este considerată tezaur național, motiv pentru care au luat toate măsurile pentru ca școala să rămână deschisă și în pandemie. M-a impresionat din nou Japonia unde profesorii iau masa cu 30 de minute înaintea elevilor, ca să fie siguri ca mâncarea este bună și nu este alterată, fiindcă elevul este considerat viitorul țării și trebuie protejat!
În România nu mai vorbim despre copii, ci despre autorități. Noi pare că suntem într-o altă fază de dezvoltare a omenirii, am depășit faza copilărească în care se mai află nemții și japonezii, avem o “strategie” originală despre cum trebuie construită o societate pentru ca țara să progreseze. Ea nu este rodul vreunei viziuni a autorităților, mult prea preocupate ca reforma educației să rămâna perpetuă, ci mai degrabă o dovadă a faptului că urmașii nostri au înțeles că rostul lor pe acest pământ nu este să sufere, așa cum au fost învățati că a fost destinul părinților și al bunicilor, ci să își traiască viața frumos, oriunde ar fi posibil.
Instinctiv sau conștient, în funcție de vârstă, copiii își imaginează din vreme propriul drum în viață, independent de „programele de asistență” în carieră adânc pritocite de autorități sau de visurile părinților.
Candoarea cred că este liantul care face ca barierele dintre generații să fie văzute ca oportunități de învățare reciprocă, de către copii și părinți deopotrivă. Ne uităm cu candoare la copiii noștri și ne bucurăm când îi vedem cum cresc frumoși și deștepți, visând pentru ei un viitor de medici, ingineri, profesori, avocați, politiști sau ce am mai învățat noi că te ajută să te realizezi ca om. Pe de altă parte, ei se uită cu candoare la noi văzând ca nu înțelegem mare lucru despre ce vor cu adevărat de la viață.
Începerea școlii aduce pe culmile disperării milioane de români: e sănătos să meargă copii la școală, cât costă rechizitele, hainele și meditațiile, cine îi duce la școală, cât costă benzina și mai ales cu cine îi lăsăm acasă dacă autoritățile vor decide să o închidă din nou!?
Sigur, e sentimentul trăit de părinți, nu de autoritățile de azi, care, aflate pe culmile nerușinării, văd plecarea la muncă sau la studii în străinătate ca o formă de reducere a propriilor probleme.
Copiii de astăzi privesc însă școala ca pe o bursă de informații. Instagram, Tik Tok și Whatsapp i-au ținut conectați, dar vor să își revadă colegii, să afle ce mai e cool prin licee, să arate că sunt în pas cu moda și să facă multe alte lucruri la care părinții cu educație sănătoasă nici nu vor să se gândească, de ajung să traiască o perioadă cu inima cât un purice! Sigur, se bucură să își revadă și profesorii, mai ales pe cei cărora au curaj să le spună că testele repetate nu sunt o formulă smart de evaluare, ci doar o formă de stres timpuriu.
Vorbind de lucruri serioase, pare că la mare preț sunt informațiile despre școlile din străinate: ce e pe piață după Brexit, cine dă burse, la ce materii trebuie să înveți pentru a-ți maximiza șansele la o școlă bună, cât de ușor și unde găsești un job la absolvire și multe alte întrebări de oameni mari.
Copiii au înțeles că suntem țara formelor fără fond, în care, de exemplu, facem o lege pentru a reduce numărul de elevi dintr-o clasă, dar nu ne mai încurcăm și cu detaliul angăjării de noi profesori sau construcției de școli sau facem o lege a pandemiei în care punem toate cuceririle științei, dar nu ne hotărâm care dintre acestea ne protejează mai bine populația, așa ca cel mai sigur e să nu facem nimic. Nu ne luăm după nemți sau japonezi care au ales să testeze pe toată lumea gratuit. Noi pare că am ales modelul suedez, al bătăliei naturale cu virusul, adică al imunizării prin boală, ca să nu ne acuze cineva că am cumpărat teste rapide de la cine știe ce prieteni, asta după ce am demonstrat tuturor că avem potențial de a deveni imperiu și ne-am dotat cu 110 milioane de vaccinuri. Și pentru că ne plac poveștile, nu facem cuceririle pas cu pas, ci ne-am dus cu ele peste mări și țări, tocmai în Korea.
Coreenii sunt tot un fel de japonezi sau nemți insensibili care și-au spart toți pușculițele și au investit toți banii în educație și cercetare. Nu au făcut ca noi, nu au construit universități în jurul unor oameni care radiau știința în funcțiile publice, au rămas și ei tot la un stadiu copilăresc investind în grădinițe. Noi am înțeles că top-urile sunt un fel de manipulare și nu participăm la top 1000 universități, dar am reușit performanța de a ține steagul universitar chiar și acolo unde nu mai avem populație.
Este totuși o bucurie să vezi cum educația literară a unora dintre actualii conducatori ai țării influențează actul de guvernare, care parte inspirat din fabula Greierele și Furnica, cel puțin când vezi sprijinul masiv acordat Untold și SAGA în timp ce milioanele de furnicuțe trebuie să se descurce singure în fața valului 4 al pandemiei.
“Pe culmile disperării” nu este doar titlul eseului lui Emil Cioran, ci strigătul multor români care văd un viitor fericit pentru copiii lor doar în afara țării, departe de ei.
Lăsând la o parte de zbaterea politică, astazi este o zi a bucuriei în care copiii frumoși, școlile festive, zâmbetele profesorilor și ale părinților ne fac să privim cu încredere spre viitor. Baftă la școală!

Senator, Robert Cazanciuc