Incă nu s-a editat un manual de supraviețuire în politica românească, dar daca s-ar inventa așa ceva, PSD ar fi “eroul” central, miezul, bomboana de pe coliva politicii meltene…
E clar ca bună ziua că sprânceana lui Bolojan s-a încruntat prea mult la români și bihoreanul a început reforma invers – de la opincă spre vlădică.
Dar să fii la Guvernare cu cei mai mulți miniștri, în Parlament cu cei mai mulți parlamentari și să îți provoci un fault fără să ai echipa medicală pregătită pe margine, este din categoria “Nu faceți ca ei”.
La noi, în românica, stabilitatea în politica e un fel de legendă urbană: toată lumea a auzit de ea, dar nimeni n-a văzut-o. În schimb, este omniprezent interesul, de regulă, îmbrăcat în declarații despre „binele public”.
În acest decor carpato danubiano pontic, PSD pare să fi descoperit brusc că singurătatea politică nu e chiar romantică, mai ales când social democrații se uită în jur și văd că toți ceilalți au început să-și facă calcule fără ei. Se strânge cercul și inevitabil pesediștii își pun întrebarea: cine ne mai ține pe poziție, când ne-am tras singuri preșul de sub picioare?
De partea cealaltă, PNL și USR joacă rolul etern al cârpelilor de majorități. Ei fac parte din acea specie politică ce are întotdeauna un plan „pentru stabilitate”, care implică de obicei instabilitatea altora.
Cu un entuziasm demn de o cauză mai bună, negocierile se poartă „la sânge”, până iese combinația potrivită de voturi, funcții și promisiuni reciclabile.
Între timp, AUR asistă la spectacol ca spectatorul care a ajuns la film după jumătate și totuși înțelege perfect cine moare în final. Într-o politică unde fiecare slăbire a cuiva este o oportunitate pentru altcineva, pentru AUR, rolul de outsider vine la pachet cu un avantaj simplu: au devenit brusc dezirabili pentru tot spectrul politic al pro europenilor, asa că… speculează viitorul.
Parlamentarii neafiliați, POT, SOS și restul alfabetului politic devin personaje secundare cu puteri neașteptate pentru ei. Într-o zi sunt „irelevanți”, a doua zi sunt „esențiali pentru echilibru”, iar a treia zi sunt invitați la negocieri ca și cum ar fi fost mereu în centrul jocului. Politica românească are talentul de a transforma personaje insignifiante în adevarați eroi, atâta timp cât votul se poate împărți avantajos.
Sportul național în acest moment este „negocierea”. Se negociază discret, funcții, sprijin, influență – într-un ecosistem în care principiile sunt decorative, dar flexibilitatea e obligatorie, atâta vreme cât buzunarul este plin.
Desigur, fiecare actor politic își apără propriul scenariu: unii vor stabilitate, alții vor resetare, iar restul vor doar să nu lipsească de la masa la care se împart bucatele.
Iar PSD, în toată această poveste, are mari șanse să râmană cu buza umflată.
Social democratii sunt pe cale să descopere o lecție veche: în politică, nu contează doar câți te susțin, ci mai ales câți se prefac că o fac până găsesc o variantă mai avantajoasă.
Iar dacă PSD iese șifonat din brambureala creată cu bună știință, expresia „Când ai treabă, toți te-ntreabă” poate deveni dintr-o vorbă din popor, o reflecție reală asupra modului în care puterea devine fatală în spațiul politic.
Iadu Michiduță
