De douăzeci și doi de ani avem un martie mai sărac. Ne lipsește Poetul de la Gogoșari. Ne lipsește Petre Ghelmez.
Născut în cea de-a doua zi de martie, plecat tot într-o zi de martie, Poetul bobului de grâu a dorit să prindă un marțișor în pieptul unui înger și nu s-a mai întors în pământul natal. A rămas acolo, sus, de unde ne privește și ne apară de necazurie trăirii, fiindcă știa să ne răsfețe cu sonoritățile cuvântului. Avea un anume fel de a rosti vorba, dibacie deprinsă de la bătrânii satului său, care te apropia de miracolul sonorităților sferelor.
Am avut bucuria să-i fiu de nenumărate ori alături: acasă, acolo sus, deasupra Bucurștilor, pe stradă, sau, jos, la gârla din satul natal. De fiecare dată, întâlnirea cu Petre Ghelmez era altfel. Știa să găsească acel fel de a te primi care te făcea să te simți bine în preajma-i. De la urarea de binețe la alunecarea spre miracolul versului era doar o trecere de pârleaz, care se făcea pe neobservate. Sau poate întâlnirea cu Petre Ghelmez era întâlnirea cu Poezia.
Adeseori, fiind în casa sa, atârnată de cer, peste larma Capitalei, o casă plină nu numai de cărți. Așezate într-o bună orânduială, dar și de o muzică ce-ți liniștea sufletul, ieseam pe balcon să-mi arate, de acolo, satul natal pierdut în zare. Simțea venind de acolo mirosul reavăn de pământ rascoloit de plug, pregătindu-se asternut bobului de grâu pentru miracolul germinației. Un miracol al cărui sens Poetul, numai, acum, când a vrut Dumnezeu, poate, l-a patruns. Era oprit de lege și de datini, în viața cealaltă.
Nu voi uita inițierea Maestrului pe care mi-a facut-o în a privi cu uimire minunea bobului de grâu văzând, acolo, unde acesta a stat prins de hranitorul spic, are incrustat chipul Mantuitorului Iisus Hristos.O adevarata icoană vie, izvor de continua țâșnire spre viață, dar și hrană pentru sufletul nostru. Nimic mai miraculos, decât bobul de grâu.
Și tot acolo, în casa de la etajul unsprezece, am văzut imaginea neodihnei. Sub fereastră, în micul birou de lucru, se afla imprimată în ipsosul peretelui amprenta palmei drepte, după ce Poetul își terminase de a îndrepta pereții, o lucrare pe care o făcuse singur, pentru a avea bucuria unui lucru făcut de mâna sa. Și mâna, obosită de trudă, se impregnase acolo, la sfârșitul lucrării, spre aducere aminte… Era un vers nemuritor dintr-o poezie pe care Maestrul o scrisese rostuindu-și casa.
Din păcate, toate acestea și câte altele, au devenit amintiri, cum amintire a devenit și numele Petre Ghelmez. Iar trecerea anilor îl îndepărtează și mai mult, numărul celor care i-am fost prin preajmă rămâne tot mai mic, Poetul se ascunde de lume, șoapata versului, însă, străpunge timpul. Un vers domol, ca o curgere de Dunăre, un vers ritmat, ca învârtirea unei roți de car pe întinderea Câmpiei Burnazului. Apa și lut din care s-a zămislit ulciorul de apă vie din care a sorbit , cu nesaț, Poetul din Gogoșarii Giurgiului retras, acum, prea mult obosit de drum.
Emil Talianu
