La Răsuceni, în prima haltă din Giurgiu după ieșirea din județul Teleorman, trenul parcă oprește in the middle of nowhere, adică într-un loc unde doar cunoscătorii știu unde te afli, singurul reper fiind o barieră automată care suspină și ea după ceva viață.
Stația următoare, Toporu, arată de-a dreptul animată atunci când urcă mai multe cadre didactice care fac zilnic naveta la Giurgiu, după cum aflu de la deja ghidul nostru ad-hoc, care ne însoțește pe ultimii 67 de kilometri ai călătoriei de la București. Trenul pare să aparțină cumva nașului și doamnelor profesoare care sunt conduse galant pe o poziție mai înaltă de la capătul vagonului, de unde scrutează ca de la catedră puținele personaje care așteptau cuminți finalul călătoriei.
Doi bărbați, ce păreau tată și fiu, se odihneau pe câte două locuri lângă niște valize de dimensiuni uriașe. Figurile extenuate de călătorie și bagajele în care păreau să își fi adunat toată agoniseala, arătau cumva că se apropiau de o frontieră a vieții lor. Fie se întorceau în țară cu ce strânseseră muncind în străinătate, fie plecau să își încerce norocul în altă parte. Perspectiva ca părintele și copilul să fi pornit într-o călătorie lungă împreună m-a făcut să îi consider niște temerari și să îi privesc cu simpatie tot drumul.
Încerc să iau pulsul gărilor. Dau să cobor la Chiriacu, dar nu apuc să trag bine aer proaspăt în piept și să fac un pas pe peron, căci fluierul nașului și răspunsul rapid al sirenei locomotivei mă fac să amân contactul cu realitatea pentru următoarea stație. Cum mersul trenurilor îmi arată că următoarea oprire este în opt minute, mă așez în primul fotoliu de lângă ușă cu gândul să nu ratez gara Stănești.
Soarele plăcut și culorile naturii sunt suficiente să ațipesc puțin. O zgâlțiitură de tren și mă trezesc imediat. Nu îmi dau seama daca am plecat sau am ajuns deja, dar ușile sunt deschise și văd aceeași gară. Mă ghemuiesc din nou cu gândul că abia acum vom porni!
Săgeata albastră pleacă fără să deranjeze pe nimeni, trecând printr-un peisaj care pare la fel, indiferent unde și când privești pe fereastră. Un legănat de tren și o ușoară toropeală nu pot duce decât la o nouă amorțeală. Un pufăit de uși care se deschid mă face să tresar. Mă cred sprinten și fac un pas afară din vagon, să văd unde mă aflu. Înțepenesc puțin. În fața mea aceeași gară. Ori eu rămân pe loc, iar lumea se mișcă după cum visez, ori încep să pătrund tainele dimensiunilor timpului. Aerul mai rece de afară, o ușoară durere la săritul din vagon și mai ales privirea curioasă la vederea unui călător străin a doamnei impiegat care părea că ridică cu încetinitorul paleta verde, cât să îmi dea răgaz să fac pasul înapoi în vagon, sunt dovezi că sunt în lumea pe care o cunosc.
Nu știu istoria căii ferate Videle-Giurgiu, dar toate stațiile de pe acest traseu arată identic, de parcă totul a rămas încremenit încă din construcție: casa gării netencuită lasă să se vadă o cărămidă aproape istorică, copaci înalți care dau o umbră plăcută, de care din păcate nu se bucură nimeni pentru că toate peroanele sunt goale, și aceeași uniformă de ceferist care salută și veghează cu responsabilitate fiecare tren care trece prin teritoriul său.
Linia asta trebuie să fi avut un arhitect pentru că la capătul ei apare o gară pe măsura importanței economice și strategice pe care orașul Giurgiu a avut-o de mai multe ori de-a lungul istoriei. Și pentru a mă convinge că a mai rămas ceva din spiritul primei căi ferate din Romania, doi călători își urcă bicicletele la Giurgiu Nord pentru a se deplasa la… Giurgiu, făcând din personal un fel de tren metropolitan pornit înaintea celui din București.
Cobor și eu la Giurgiu împreună cu un cetățean roșu în obraji și extrem de bine dispus, care îmi spune că mă știe de undeva, dar nu știe de unde să mă ia! Nu apuc să zic nimic căci îmi face cu ochiul, semn că s-a lămurit, și îmi răspunde într-un registru politically correct:
-V-am pupat, să trăiți!
PS: Călătoria cu trenul de la București la Giurgiu mi-a amintit de perioada cât am fost membru al guvernului si am vizitat toate județele țării. De fiecare dată am fost însoţit de un coleg din minister care trebuia să se asigure că în urma fiecărei vizite se schimbă ceva în bine în vieţile celor care îşi puseseră speranţele în noi.
Această călătorie a fost urmată de două întâlniri care să le dea oamenilor credinţa că lucrurile nu rămân doar la nivelul povestirilor.
Prima dintre ele a avut loc chiar a doua zi, 10 noiembrie 2022, în Giurgiu, unde ministrul transporturilor, Sorin Grindeanu, a ţinut pariul la care l-am provocat în faţa a câteva sute de oameni: în anul 2023 trenul București-Giurgiu va reveni pe vechiul traseu, inaugurat de Regele Carol I, iar călătoria nu va mai dura 3 ore şi 20 de minute, ci o oră şi puţin. Aceasta înseamnă că giurgiuvenii vor avea acces mai uşor la noi locuri de muncă, multe mai bine plătite, iar pentru judeţ se vor deschide noi oportunităţi de dezvoltare.
A doua întâlnire a fost de fapt o călătorie, tot în noiembrie, între Grădiştea, locul unde se construieşte noul pod de cale ferată în locul celui istoric distrus de furia Argeșului în 2005, şi Comana, unde au fost montate deja noile traverse, iar gara este aproape gata. Ghid mi-a fost şeful de şantier al unei firme austriece (cum ar spune copiii, csf, ncsf) care a câştigat contractul de construire a unui nou pod şi refacerea unei porţiuni din calea ferată.
Într-o limbă română impecabilă, Franjo (cred de origine croată) m-a invitat în baraca lui plină de planșe de pe şantier şi mi-a explicat cu rigurozitate şi pasiune de unde au început, ce fac în prezent şi când vor să finalizeze: august 2023, aşa cum prevede contractul.
Echipaţi cu bocanci am luat un Duster şi ne-am dus pe malul râului să vedem la lucru o parte din sutele de oameni aflaţi în acea zi pe şantier. Am ajuns în acelaşi loc în care fusesem în urmă cu trei ani de zile să înţeleg ce este de făcut pentru a redeschide calea ferată. Locul podului de beton îngălbenit şi fier ruginit de atunci, care îmi amintea de operă inginerească a lui Anghel Saligny de la Cernavodă, era acum luat de o altă operă inginerească mai înaltă, mai frumoasă şi cu soluţii inovative, un viaduct. O adevărată armată de oameni şi companii din Giurgiu, Galaţi, Târgovişte, Arad, Pitești şi multe alte locuri, lucrează pentru finalizarea la termen a acestei bijuterii de fier. Cu o singură excepţie, destul de dureroasă însă, şina de cale ferată, toate materialele şi subansamblele sunt produse în România.
Am plecat entuziasmat şi sunt extrem de încrezător că în toamna anului 2023 trenul București-Giurgiu va reveni pe traseul primei căi ferate din România, iar
giurgiuvenii vor avea un motiv în plus să creadă că şi vieţile lor se pot schimba în bine!
