“ Mi-e dor de-un lung repaos….” – Veronica Micle
Într-o zi de 17 iunie (1889), Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, era condus pe ultimul său drum. Din singura imagine păstrată de la înmormântarea poetului – un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi – se poate observa că Eminescu a fost înmormântat pe o vreme ploioasă şi mohorâtă, unii dintre cei prezenţi având în mână umbrele.
Apropiații, puținii prieteni, mulți studenți și elevi ai Școlii Normale de Institutori din București, precum și nelipsiții curioși au înțesat biserica și curtea acesteia. Sicriul său a fost depus în biserica Sf. Gheorghe cel Nou din Bucureşti.
Presa vremii scria că o doamnă din Moldova, îmbrăcată în negru, a aşezat pe pieptul poetului un buchet de flori „Nu-mă-uita”! Sigur, nu putea fi alta decât cea care l-a iubit, l-a inspirat şi l-a ajutat în clipe grele, Veronica Micle.
La scurt timp după moartea lui Eminescu, distrusă de durere, Veronica s-a refugiat la mănăstirea Văratec. Potrivit publicaţiei „Adevărul”, aici şi-a premeditat sinuciderea. Pe 1 august 1889 îi scria unei apropiate, Smaranda Gârbea, cerându-i să îi facă rost de arsenic pentru fiica ei cea mică, suferindă de anemie.
Tot pe 1 august, Veronica scria : „O! Moarte vin de treci/ Pe inima-mi pustie şi curmă a mele gânduri/ S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,/ Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,/ Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm,/ Să dorm pe veci.”
A primit arsenicul cerut a doua zi. În seara zilei de 3 august, după ce primise vizita unor prieteni din Iaşi, Veronica s-a retras în camera ei şi a băut sticuluţa cu arsenic. A urmat o agonie de mai bine de 20 de ore, între viaţă şi moarte, timp în care medicul chemat de urgenţă de la Iaşi a încercat să o salveze. Încercările medicului au eşuat şi Veronica s-a stins din viaţă, la 39 de ani, pe 4 august 1889, la fix 50 de zile de la moartea lui Eminescu, cel care îi scrisese cu câţiva ani înainte de moarte: „Aşa te iubesc şi eu – mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde.”
Prof. Emil Talianu
