În acest stadiu ne-au adus politicienii în 36 de ani, iar explicația este mai puțin complicată decât ne place să credem: au avut nevoie de votanți needucați, de yesmeni, de cetățeni dependenți de ciosvârta aruncată din patru în patru ani și de oameni dispuși să accepte un post călduț în aparatul bugetar pentru ei sau pentru o rudă apropiată.
Le-a mers. Pentru că mecanismul a fost simplu și repetat până a devenit normalitate… Intre timp rețelele sociale au oferit instrumentul perfect: omul înjură pe Facebook, apasă un buton, lasă un comentariu și pleacă acasă cu impresia că a schimbat ceva în comunitate – indignarea de pe internet nu costă nimic.
Insă, când revolta trebuie transformată într-un gest concret, într-o semnătură, într-o prezență sau într-o asumare publică, armata de zmei din spatele tastaturilor se evaporă.
Cazul petiției inițiate de Doru Piroi, președintele Asociației Inițiativa Civică Giurgiu (AICG), pentru reducerea taxei de parcare din municipiu este studiu de caz despre această formă de revoltă cetățenească de Facebook – mii de oameni au avut opinii, foarte mulți au avut nervi, aproape toți au avut ceva de spus despre taxa de 5 lei pe oră, dar când li s-a oferit posibilitatea să semneze o petiție, numărul a rămas ridicol de mic în raport cu dimensiunea orașului și cu populația afectată.
Doru Piroi sintetizează foarte bine această contradicție atunci când vorbește despre momentul „când revolta de pe tastatură se oprește la prima chetă de responsabilitate”.
Este, probabil, cea mai cinică și cea mai exactă descriere a situației, pentru că nu mai vorbim despre lipsa unor soluții, despre imposibilitatea de a protesta sau despre absența instrumentelor democratice, ci despre refuzul de a le folosi atunci când folosirea lor presupune măcar un minim disconfort personal.
Oamenii se plâng că sunt taxați prea mult, înjură administrația, își exprimă revolta în comentarii și își dau reciproc dreptate, după care își văd de viață și plătesc.
Exact mecanismul pe care politicienii au învățat să-l exploateze de 36 de ani.
Doru Piroi nu se limitează la problema parcărilor, ci pune degetul pe o rană mai veche a comunității. Potrivit lui, oamenii sunt foarte activi atunci când trebuie să critice și aproape complet absenți atunci când trebuie să participle.
Cei care se revoltă online vor să fie considerați cetățeni implicați fără să suporte costul minim al implicării. Vor schimbare, dar fără prezență; vor administrație responsabilă, dar fără să o confrunte; vor tarife mai mici, dar fără să semneze; vor societate civilă, dar cu condiția să muncească alții în locul lor.
Iar dacă cineva încă mai crede că problema este doar taxa de parcare, cifrele îl contrazic. La sfârșitul lui 2024, în municipiul Giurgiu erau înregistrate 24.225 de autoturisme, ceea ce înseamnă că problema nu privește un grup restrâns de cetățeni, ci o parte consistentă a orașului. Cu toate acestea, reacția concretă rămâne modestă. Diferența dintre zecile de mii de șoferi și câteva sute de semnături nu mai poate fi explicată prin lipsa de informație; este mai degrabă o radiografie a indiferenței.
Comparația făcută de Doru Piroi cu alte demersuri, precum cel privind taxa auto, este și ea relevantă. Când amenințarea este percepută ca imediată și lovește direct, oamenii se mobilizează. Când costul vine în tranșe mici, câte 5 lei pe oră, apare reflexul omului care preferă să se descurce, să evite, să înjure în barbă și să spere că, poate, problema va dispărea singură. Nu dispare, pentru că administrațiile înțeleg foarte bine această psihologie. Știu că după câteva zile de scandal pe Facebook se așterne liniștea și că, în cele din urmă, cetățeanul va scoate banii din buzunar.
Doru Piroi are o concluzie greu de contrazis: „A.I.C.G. și-a făcut și își face datoria”, a pus instrumentul la dispoziție, a atras atenția și a oferit alternative. Din acel moment, responsabilitatea se mută la cetățean. Iar dacă acesta preferă în continuare să fie doar spectator, atunci administrația nu are niciun motiv să se teamă de el.
Aceasta este, de fapt, explicația pentru cei 36 de ani despre care vorbeam. Politicienii nu ne-au adus singuri aici. Au avut nevoie de complicitatea unei societăți care s-a obișnuit să ceară mult și să riște puțin, să înjure tare și să participe discret, să vrea respect fără să-l pretindă efectiv și să aștepte schimbarea de la alții.
Mecanismul funcționează impecabil: se măresc taxele, se inventează altele, cetățeanul protestează câteva zile, apoi plătește.
Iar fiecare leu lăsat în plus nu mai este doar o taxă, ci devine prețul pe care îl plătim pentru propria noastră pasivitate.
(Foto preluată de pe contul de facebook al Asociației Inițiativa Civică Giurgiu)
I.D.