Dor de Eminescu…

Pentru a-mi stinge dorul de Eminescu, cu o săptămână înainte de jumătatea lunii iunie, cănd Voievodul Limbii Române a trecut în eternitate, am lăsat vacarmul Capitalei
şi am pătruns în liniştea cimitirului Şerban Vodă, îndreptându-mă către figura 14, unde, la umbra bătrânului tei, se odihneşte, de truda scrisului, Mihai.
Un mormânt îngrijit, acoperit cu flori proaspete, atât tăiate aşezate în glastre, cât şi în ghivece, încât cu mare greutate am reuşit să găsesc un locşor să aşez şi eu braţul de flori albe.
Gestul iubitorilor de vers eminescian, care au fost înaintea mea, mi-a bucurat sufletul, constatând că Marele Poet este iubit de mulţi cititori.
În preajma mormântului, o distinsă doamnă, care mi-a spus că locuieşte în preajmă, pe şoseaua Giurgiului, aduna uscăturile, pentru ca totul să fie proaspăt
În lumânărar, străluceau două luminiţe, pe cruce, un mic tricolor. Iar bătrânul tei, care umbrea mormântul, începuse să-şi deschidă florile.
Totul mi-a stins dorul de Eminescu.
Prof. Emil Talianu